Half stop (2)

Sigur seamănă cu mine.

Sa pus praful pe vremurile bune. Obişnuiam să trec în viteză prin gara asta. Acum aştept şi scrum fin pluteşte în aer. Niciodată nu am crezut că se poate întâmpla aşa. Eram copii, doi nebuni într-o lume bună, şi era toată la picioarele noastre. Puteam fi ce vroiam, şi nu ne era frică de asta. Ne priveam aşa cum eram şi ne plăcea. Nu aveam nimic de făcut, dar niciodată nu aveam timp.

Nu pot să nu mă gândesc la asta. Îmi aminteşte de când ne-am certat prima dată. La acea vreme părea un moment istoric, aproape plăcut, o formă ciudată de început. "Prima ceartă", era parcă startul greoi de care aveam nevoie. O idee oarecum sexy, dar, paradoxal, asta e exact ce nu simt acum. Mă simt obosit, nu fizic, e ceva cu care m-am obişnuit, dar e o senzaţie care o simţi în respiraţie, în cum te privesc ceilalţi, în modul în care te surprinzi judecându-i, pur şi simplu te dezici de idei şi concepţii cărora le eşti credincios de când te ştii. Apoi nu mai ai haz. Eşti apatic şi nimic nu ţi se mai pare amuzant. Eşti acru. Eşti trist. E cu totul şi cu totul altceva decât acea dulce bucurie de la prima ceartă. Acum îmi plâng de milă şi mi-au îngheţat picioarele.

"Stimaţi călători, trenul rapid 367 pe direcţia Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe, Braşov soseşte în 5 minute la linia 1. Trenul rapid 367 pe direcţia Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe, Braşov soseşte în 5 minute la linia 1." La linia 1? Da, e bine de specificat. Sunt două linii, cu peronul între ele. Nu vrei să creezi nici o confuzie pe aici. E bine de specificat numărul liniei. Încă nu se vede perechea de luminiţe galbene venind, dar asta e partea frumoasă a tuturor lucrurilor. Niciodată nu le vezi venind, te trezeşti cu ele trecând prin tine. Metaforic vorbind, bineînţeles. Fiecare chestie care te face să fierbi, e o provocare. Norocul meu că îmi place să savurez o provocare bună.

Cam ăsta e timpul când oamenii se strâng pe peron, aşteptându-şi trenul/rudele sau cine mai ştie ce, dar acuma fără pic de ruşine, sunt singur. Nu pleacă nimeni la Braşov? Eu aş merge. Dar nimic nu mişcă la ora asta. Îmi dau seama cât de tare mi-a amorţit faţa când mă ia pe nepregătite un zâmbet de satisfacţie necioplită: s-a ars becul de la casa de bilete.